Părintele Fenomenului Prislop : comunica telepatic, se teleporta, descuia zăvoarele fără să le atingă

Părintele Arsenie Boca. Episodul doi dintr-un serial despre unul dintre cei mai iubiţi şi mai populari români, căutat de mii de oameni, chiar şi după moartea sa

Aspaziei îi curgeau lacrimile pe obraji şi nu putea pricepe de ce. Doar nu păţise nimic rău. Ba dimpotrivă: ea, o fetişcană fragilă, astăzi avusese forţa să urce târâş grăpiş prin zăpada până la brâu, în miezul lui ianuarie, pe vifor, în inima muntelui, la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Abia ajunsă, acum se odihnea la căldură, în bucătăria mănăstirii, cu paltonul pe umeri, sprijinită de fereastră. “Priveam peisajul şi plângeam. Simţeam o emoţie cumplită, fără să înţeleg de unde-mi vine. Şi la un moment dat, în spatele meu am auzit o voce. Nu uşă deschizându-se, nu paşi, nimic. Doar o voce cu accent ardelenesc: no, ce s-o întâmplat? M-am întors şi am văzut un călugăr înalt, subţire, îmbrăcat în alb, care mă privea foarte serios şi foarte de aproape. Nu-mi explicam de unde apăruse. I-am văzut ochii şi m-am speriat: privirea lui nu avea fundal. Mă privea infinitul cu doi ochi albaştri de om. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Pur şi simplu, era să cad pe spate”, povesteşte Aspazia Oţel Petrescu.

Acela era părintele Arsenie Boca, omul pe care o ţară întreagă îl căuta să i se spovedească. “Sfântul Ardealului”, aşa îi spuneau. Auziseră oamenii că el e genial, are puteri neobişnuite, vede viitorul, face minuni, vindecă orbi şi paralizaţi. Era popular, dar scump la vedere. Îi plăcea sihăstria şi nu oricine reuşea să stea de vorbă cu el. Doar era stareţul celei mai căutate mănăstiri din România.

N-avea de unde să ştie fetişcana Aspazia de atunci că omul pe care ea îl privise drept în ochi în faţa ferestrei în ’48, urma ca, după moarte, să întemeieze o mişcare unică în România, lângă Haţeg: “Fenomenul Prislop”.

Căci acolo, la mormântul părintelui, zeci de mii de oamenii vin acum să se roage pentru o minune. Mulţi spun că rugăciunile făcute în faţa crucii de lemn i-au vindecat de nenumărate boli în mod straniu, ba chiar şi de cancer. Alţii spun că au văzut-o limpede pe o tânără paralizată venind în căruţ la Prislop şi plecând acasă pe picioarele ei.

“Cu Zorica părintele Arsenie comunica telepatic”

Aspazia Petrescu a văzut cu ochii ei cum făcea părintele minuni în timpul vieţii. Înapoi, la iarna lui ’48, scena din faţa ferestrei. “De ce te-ai speriat? Nu aşa ai vrut să ma cunoşti?”, i-a spus monahul tinerei Aspazia. Avea o voce egală, puţin aspră, cu accente puternice. “Vocea lui, de fapt, vibra de lumină şi de dragoste”, îşi aminteşte Aspazia Petrescu acum, după mai bine de o jumătate de secol. Are aproape 90 de ani - la vremea aceea, însă, avea puţin peste 20.

Era studenta lui Lucian Blaga, simpatiza cu legionarii şi habar n-avea ea că peste câteva luni urma să fie azvârlită în puşcărie, pentru 14 ani nesfârşiţi. Clarvăzătorul părinte Arsenie, însă, o ştia. Însă ei nu i-a spus nimic, ci doar a pregătit-o psihic să reziste.

De fapt, el îi citise viitorul înainte să o vadă la faţă, chiar din momentul în care ea păşise în mănăstire şi o apucase plânsul din senin. Avusese loc, atunci, un dialog straniu între ea şi femeia de la bucătărie. Femeia o văzuse înlăcrimată şi o întrebase dacă nu cumva i-a vorbit părintele. Nici vorbă, ridicase uimită din umeri Aspazia; nici măcar n-apucase să-l cunoască. O, ba da, apucase, dar încă nu realiza ea, îi replicase femeia. Căci dacă plânge în halul ăla, înseamnă părintele de acolo, din chilia lui, chiar acum “o scanează” şi îi citeşte gândurile de la distanţă, i-a mai spus îngrijitoarea.

Cam bizar, dar la Sâmbăta lucrurile astea nefireşti nu păreau deloc ciudate, la cât de des se petreceau. Toată lumea de la mănăstire - călugări şi îngrijitoare - ştia că, atunci când părintele Arsenie umbla în sufletul unui om şi-i răscolea gândurile, imediat omul acela izbucnea în lacrimi. Numai ce se pomenea, aşa, plângând, fără ca măcar să-şi dea seama ce face. Dar asta nu era nimic, stareţul făcea altele şi mai şi. “Cu Zorica, prietena mea (maica Teodosia de mai târziu) părintele Arsenie comunica telepatic”, mai spune Aspazia Petrescu.

Cum reuşea părintele Arsenie Boca să ţină lumânările aprinse în inima furtunii

Plânsul era o stare obişnuită la Sâmbăta, în vremurile acelea. Se plângea mult, se plângea la unison – credincioşi şi călugări. Startul îl dădea părintele Arsenie. “La Prefacere, părintele întotdeauna se zguduia de plâns şi toată biserica, după el. Era o emoţie generală. Mi-am dat seama după mult timp că, de fapt, nu poţi să simţi atingerea dumnezeirii decât plângând”, ne mai spune Aspazia Petrescu. Sute de oameni luau pieptiş muntele până la Sâmbăta doar ca să plângă împreună cu părintele Arsenie. Accidental, unii erau martori la minuni şi la vindecări, apoi plecau şi spuneau mai departe ce au văzut cu ochii lor.

Alţii l-au văzut pe părinte sfidând clar legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare, stinsă. Oamenii plecau muţi, părintelui i se părea firesc. Chiar Aspazia l-a zărit într-o noapte purtând o lumânare aprinsă chiar în inima furtunii. Bătea vântul, bătea ploaia – lumânarea nu se stingea.

Din cămara ei de la Roman, femeia îşi aminteşte perfect scena: “Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină că altfel mergeam ca-n străchini. La vijelia aia, flăcarile lumânarii se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Pur şi simplu, lumânarea rămânea aprinsă. Apoi mi-a spus: ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât. La mine, lumânarea s-a stins imediat. Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună”. Îi vorbea codificat părintele, dar ea încă nu ştia. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste ea. Abia acolo, în temniţă, Aspazia a redescoperit tot ce-a învăţat-o monahul.

Au bătut-o, au aruncat-o la şobolani, i-au înfipt fiare în palme până la os şi atunci ea îl striga în gând pe părintele Arsenie. De abia mai avea putere să respire. “Şi de fiecare dată părintele îmi răspundea. Când îl întrebam ceva, îmi spunea: gândeşte-te ce ar face Isus în asemenea împrejurare. Pe urmă am înţeles că nu trebuie să cer izbăvire pentru anii de închisoare, ci putere să-i duc până la capăt”.

“În închisoare, când se ruga el, săreau singure zăvoarele de pe uşi”

Când a fost întemniţat şi părintele, o lume întreagă a intrat în doliu. Comuniştii îi găsiseră pricină că ar fi hrănit nişte “duşmani ai poporului” din Făgăraş. În realitate, le era teamă că, aşa carismatic cum le era maselor, ar fi putut manipula şi stârni, doamne fereşte, vreo revoltă. Dar nu revoltele îl interesau pe monah, ci credinţa şi supranaturalul. Nici în închisoare n-a putut să se abţină de la minuni.

“Când se ruga el, săreau singure zăvoarele de pe uşi. Cineva l-a întrebat: părinte, de ce sar zăvoarele? Şi el a răspuns: un om care se roagă cu adevărat e un om liber. Şi mai avea el obiceiul să iasă în curte să se roage. Nimeni n-a înţeles cum reuşea, căci erau zăvoare şi uşi grele. Cum trecea el aşa, prin uşi?”, se întreabă şi acum Aspazia Petrescu.

Dar şocul cel mare l-a produs tuturor când a reuşit să iasă singur din puşcărie de la Canal şi să ajungă în Vaţa de Sus, Hunedoara, pe jos, sute de kilometri, în numai două ore. În ziua aceea îi înmormântau mama şi el vroia să fie musai acolo. Aspazia Petrescu crede că are o explicaţie: “A fost teleportat cum vezi în filmele SF de astăzi. Este reală întâmplarea, există mărturii şi dovezi”.

Ştiinţific vorbind, n-ar fi aşa de mirare, zice Lucian Petcu, preotul bisericii Drăgănescu (Giurgiu). L-a cunoscut pe părintele Arsenie şi îşi aminteşte bine cât de informat era călugărul din toate ştiinţele, genetică, medicină, matematică şi mai ales, fizică cuantică. “L-am găsit odată citind fizică cuantică dintr-un volum de studiu foarte aprofundat, nu din acela de informare simplă, de masă”, ne spune preotul. El îşi explică simplu “teleportarea” călugărului: “În lumea cuantică, nici un fizician nu poate să spună că electronul sau neutronul sunt aici şi numai aici, în punctul ăsta”.

Se spune că la aceste capacităţi supranaturale părintele a ajuns după ce a petrecut trei luni în asceză deplină pe Muntele Athos, numai în rugăciune, fără mâncare şi fără apă. Dar pe Aspazia Petrescu n-o frământă întrebările astea. Crede că n-au nici un rost. Ea este convinsă că orice miracol este posibil prin credinţă pură. Acum, la aproape 90 de ani, şi-a format convingerea că “oricum, oricât ar încerca, raţiunea nu poate să înţeleagă niciodată miracolul. Trebuie să pună degetul în rană să se convingă că ăla este un miracol”.